În data de 20.12.1989, pe fondul desfăşurării revoltei timişorene [1] (declanşate în data de 16.12.1989, împotriva regimului comunist-ceauşist), cînd revolta a atins apogeul, culminând cu o mare demonstraţie de protest (sub forma unui marş), iniţiată de către salariaţii întreprinderilor de la capătul platformei industriale din calea Buziaşului (Intreprinderea de aparate electrice de măsură, Electrotimiş şi Optica, la care s-au asociat pe parcurs şi salariaţii altor întreprinderi, situate pe aceeaşi platformă industrială, precum şi din alte platforme industriale, ca cele din zona Gării de Nord şi zona în care se află amplasată Uzina Mecanică), în fosta piaţă a Operei, din Timişoara (în prezent: Piaţa Victoriei) un grup de protestatari (dintre care pot fi amintiţi: Ioan Chiş, Traian Vrăneanţu, Claudiu Iordache, Nicolae Bădilescu, Mihaela Munteanu, Maria Trăistaru şi alţii, care li s-au asociat acestora) au dat curs iniţiativei lui Lorin Ioan Fortuna, cadru didactic la Institutul politehnic „Traian Vuia” din Timişoara, de a organiza o formaţiune politică de opoziţie faţă de Partidul Comunist Român (PCR), aflat la conducerea ţării, în calitate de partid unic (condus practic de familia fostului dictator Nicolae Ceauşescu şi aserviţii acestei familii), formaţiune politică denumită iniţial: Frontul Democrat Român şi ulterior: Frontul Democratic Român, odată cu difuzarea documentului programatic intitulat: Proclamaţia Frontului Democratic Român, concepută în cursul zilei de 20.12.1989 [2; 3], de un colectiv coordonat de către Lorin Ioan Fortuna şi difuzată începând cu dimineaţa zilei de 21.12.1989, mai întâi prin citirea acestui document din tribuna amenajată în balconul clădirii Teatrului Naţional şi al Operei din Timişoara, iar ulterior multiplicat prin diverse procedee şi tipărit inclusiv sub formă de manifest, în cele 4 limbi ale principalelor etnii care convieţuiesc în Timişoara: română, germană, ungară şi sârbă [4].

În timpul desfăşurării marşului de protest, Lorin Ioan Fortuna a părăsit coloana demonstranţilor, în care era integrat, în dreptul Institutului Politehnic „Traian Vuia" (în prezent Universitatea „Politehnica") din Timişoara, pentru a merge la locul său de muncă (un laborator de telecomunicaţii) şi a confecţiona acolo 3 panouri, pe care erau înscrise lozincile: Frontul Democratic Român; Asta-i Timişoara! Unde este Ţara?; şi respectiv: Jos Ceauşescu!, cu care a revenit printre demonstranţi, în fosta piaţă a Operei, şi le-a cerut unor participanţi la demonstraţie să le ridice în sus şi să le pună astfel în evidenţă, după care a contactat o serie de demonstranţi pentru a-i determina să participe la constituirea unei formaţiuni politice de opoziţie care să organizeze revolta timişoreană şi s-o transforme în revoluţie, pentru ca tot efortul timişorenilor de până atunci, şi mai ales jertfa celor morţi, precum şi suferinţa celor răniţi, să nu se irosească în zadar [4; 5; 6].

Grupul organizat astfel de Lorin Ioan Fortuna a încercat apoi să pătrundă în clădirea Teatrului Naţional şi a Operei din Timişoara, în care preconiza să instaleze sediul formaţiunii politice: Frontul Democratic Român.

Tentativă de pătrundere în respectiva clădire s-a efectuat întâi prin intrarea de serviciu a salariaţilor (actorilor), şi ulterior prin intrarea principală, fiind încununată de succes, deşi iniţial o grupă de soldaţi, conduşi de fostul maior Vasile Paul (în prezent general), care în zilele de 17-18.12.1989 s-a remarcat prin reprimarea sângeroasă a demonstranţilor în fosta: cale a Girocului (în prezent: calea Martirilor), precum şi unii dintre angajaţii instituţiilor care îşi avea sediul în acea clădire, au încercat să se opună acestei acţiuni.

Astfel, cele două grupuri care au pătruns în respectiva clădire, primul prin intrarea laterală, din partea stângă a clădirii, şi cel de-al doilea prin intrarea principală, s-au întâlnit în foaierul balconului principal al clădirii, unde Lorin Ioan Fortuna a expus, din nou, celor prezenţi, care erau mai mulţi decât cei ce formaseră grupul iniţial, importanţa constituirii unei formaţiuni politice de opoziţie, pentru care a propus denumirea: Frontul Democratic Român, cu rolul de a prelua conducerea revoltei timişorene, a o organiza corespunzător şi a o transforma în revoluţie.

Propunerea a fost acceptată, dar pentru ca iniţiativa să aibă legitimitatea şi impactul necesar, Lorin Ioan Fortuna a precizat că este necesară şi o participare corespunzătoare, la realizarea acestei acţiuni, din partea reprezentanţilor întreprinderilor care au iniţiat marşul de protest, precum şi al întreprinderilor care s-au alăturat, pe parcurs, acestei acţiuni.

În acest scop a fost utilizată o staţie de amplificare existentă în foaierul situat în spatele balconului principal al clădirii, care era utilizat, de regulă, în unele zile de sfârşit de săptămână pentru a amplifica concerte de muzică populară şi alte manifestări adresate populaţiei Timişoarei, care se aduna în această piaţă a Operei, ce constituia şi principalul centru civic al oraşului.

Staţia de amplificare a fost activată cu ajutorul unor angajaţi ai teatrului Naţional, precum şi a unor componenţi ai grupului de iniţiativă pentru constituirea Frontului Democratic Român, trebuind menţionat, în acest context, că, după pătrunderea în clădire şi anunţarea intenţiei de a constitui, având sediul acolo, o formaţiune politică de opoziţie, atât conducerea Teatrului Naţional, cât şi conducerea Operei n-au mai manifestat opoziţie, ba chiar au colaborat tacit, în oarecare măsură, de o manieră care trebuie apreciată, având în vedere condiţiile în care s-a produs, punând, în general, la dispoziţie ceea ce era necesar şi existent, pentru activitatea conducerii Frontului Democratic Român, în acea clădire.

Odată staţia de amplificare instalată, Lorin Ioan Fortuna a ieşit în balcon şi a luat primul cuvântul, spunând cine este şi în ce scop se află acolo, prezentând apoi obiectivul acţiunii de constituire a Frontului Democratic Român, importanţa înfăptuirii acestui obiectiv pentru ca revolta timişoreană să nu eşueze şi adresând un apel tuturor întreprinderilor reprezentate, în acel moment, la demonstraţia care avea loc în fosta piaţă a Operei, să analizeze situaţia, iar, dacă doresc să se alăture grupului de iniţiativă pentru constituirea Frontului Democratic Român (FDR), să delege câte 2-3 delegaţi, din fiecare întreprindere, pentru a fi incluşi printre membrii: Comitetului Fondator al „Frontului Democrat Român", care urma să fie constituit.

Totodată Lorin Ioan Fortuna a expus principalele revendicări pe care Frontul Democratic Român le va avea în vedere, ca formaţiune politică de opoziţie, în confruntarea cu Partidul Comunist Român (PCR), aflat la guvernare, în vederea democratizării ţării şi eliminării de la conducere a clanului Ceauşescu şi aserviţilor acestui clan, revendicări care au constituit şi fondul principal ideologic care a stat la baza redactării Proclamaţiei Frontului Democratic Român.

După Lorin Ioan Fortuna au luat cuvântul şi alţi membri ai grupului de iniţiativă pentru constituirea Frontului Democratic Român, timp în care, în foaierul balconului, au început să sosească reprezentanţii delegaţi de întreprinderile care au luat parte la marşul de protest, pentru a participa la constituirea Comitetului Fondator al Frontului Democratic Român (CF-FDR).

Practic, în jurul orei 14, adică la aproximativ o oră după pătrunderea în clădirea Teatrului Naţional şi Operei din Timişoara, acţiunea de constituire a Comitetului Fondator al Frontului Democratic Român (CF-FDR) era încheiată, fiind ales şi un Birou Permanent (BP-FDR), format din Lorin Ioan Fortuna, în calitate de Preşedinte, Claudiu Iordache, în calitate de Vicepreşedinte, Maria Trăistaru, în calitate de secretară, precum şi Ioan Chiş şi Nicolae Bădilescu, ca membri.

Deşi s-au făcut, ulterior mai multe presiuni pentru schimbarea, sau completarea acestui Birou Permanent, trebuie menţionat că, atunci, la început, componenţa acestui organ central executiv a întrunit adeziunea necesară, deoarece toţi membrii făceau parte din grupul care iniţiase această acţiune şi, în plus, riscurile implicate de asumarea unor asemenea responsabilităţi au determinat alte persoane, propuse, să refuze această calitate, iar o parte din reprezentanţii delegaţi ai întreprinderilor chiar s-au retras, precizând că nu sunt pregătiţi, sau dispuşi, a-şi asuma riscul de a participa la constituirea unui partid de opoziţie, fiind acolo doar în calitate de observatori, şi urmând a comunica întreprinderilor care i-au delegat cele expuse în legătură cu constituirea Frontului Democratic Român, urmând ca acestea, dacă vor dori să se implice în acest demers, să delege alţi reprezentanţi pregătiţi şi dispuşi să-şi asume un asemenea rol, precum şi riscurile corespunzătoare.

Datorită acestei motivaţii, atunci când preşedintele FDR a luat din nou cuvântul şi a prezentat lista membrilor CF-FDR, precum şi lista membrilor BP-FDR al acestui organ central de constituire şi conducere a respectivei formaţiuni politice, nu s-a manifestat nici un protest din partea demonstranţilor prezenţi atunci, în fosta piaţă a Operei, ba mai mult, anunţarea componenţei organelor de conducere menţionate, precum şi a intreprinderilor reprezentate, a fost primită cu ovaţii şi urale, cei prezenţi înţelegând că a avut loc ceva deosebit de important, în evoluţia revoltei timişorene, şi anume ceva de natură a putea da un cu totul alt curs acestei revolte, la un alt nivel de organizare.

Deoarece o parte dintre reprezentanţii întreprinderilor care au participat la fondarea Frontului democratic Român au menţionat că s-au primit ameninţări din partea conducătorilor unor întreprinderi, conform cărora cei care participaseră la marşul de protest şi, mai ales, la iniţierea şi organizarea acestuia, vor fi urmăriţi de organele de represiune, pentru a fi pedepsiţi corespunzător, urmând a fi totodată şi daţi afară din întreprinderile la care erau angajaţi, la propunerea lui Lorin Ioan Fortuna, CF-FDR a considerat necesar ca FDR să-şi asume conducerea oraşului Timişoara, urmând a întreprinde măsuri corespunzătoare în acest scop, prima fiind aceea de a declara oraşul Timişoara ca primul oraş eliberat de dictatura comunist-ceauşistă din România, astfel încât, din acel moment, conducerea oraşului Timişoara a fost divizată în două, pe de o parte: FDR, iar pe de altă parte: PCR.

Ca urmare a acestei hotărâri, Lorin Ioan Fortuna a anunţat public, în jurul orei 15, în data de 20.12.1989, că odată cu constituirea FDR şi, după aprobarea constituirii, precum şi a componenţei organelor de conducere de către demonstranţii prezenţi în fosta piaţă a Operei, la Timişoara, se declanşează de fapt o: Revoluţie, şi anume: Revoluţia Socială Română din decembrie 1989, având ca obiective fundamentale: eliminarea de la guvernare a clanului Ceauşescu şi a aserviţilor săi, democratizarea României prin restabilirea drepturilor fundamentale ale omului, încălcate de către fostul regim comunist-ceauşist, judecarea şi condamnarea tuturor celor care s-au făcut vinovaţi de reprimarea sângeroasă a revoltei timişorene şi de sprijinirea, în acest sens, a clanului Ceauşescu, precum şi integrarea României în cadrul ţărilor civilizate, care respectă drepturile fundamentale ale omului şi aplică democraţia, ca formă de guvernare.

Totodată preşedintele FDR a răspuns public celor care reclamau că au primit ameninţări pentru participarea lor la marşul de protest, din data de 20.12.1989, că oraşul Timişoara a fost declarat oraş eliberat de dictatura comunist-ceauşistă de către Frontul Democratic Român (FDR), fiind astfel primul oraş liber din România şi a lansat un apel către toate oraşele ţării de a urma exemplul Timişoarei şi de a aprinde flacăra revoluţiei pentru a se elibera de respectiva dictatură.

Acestui îndemn i s-a dat curs încă în aceeaşi zi, de către oraşul Lugoj, precum şi în ziua următoare de către oraşele: Arad, Cluj, Bucureşti şi altele, semn că apelul lansat la Timişoara, în data de 20.12.1989, odată cu constituirea FDR, a avut efectul scontat şi încă neaşteptat de repede.

Preşedintele FDR s-a adresat apoi demonstranţilor ameninţaţi de conducerile intreprinderilor la care erau angajaţi să se întoarcă, grupaţi, la respectivele întreprinderi şi să destituie pe conducătorii care i-au ameninţat, alegând alţii, dispuşi să sprijine revoluţia care se declanşase, având, în acest sens, aprobarea conducerii FDR, ceea ce s-a şi întâmplat în majoritatea întreprinderilor respective.

Preşedintele FDR a mai cerut reprezentanţilor tuturor întreprinderilor să trimită delegaţi la sediul respectivelor întreprinderi care să relateze ce s-a întâmplat la Timişoara, şi să acţioneze în vederea îndeplinirii programului politic asumat de către FDR, prin declanşarea grevei generale, adică, pe cale paşnică şi fără violenţă, constituind totodată şi Comitete de întreprindere ale FDR, în cât mai mlute întreprinderi din Timişoara, pentru a contribui astfel la dezvoltarea FDR şi la formarea unei baze de masă, cu ajutorul căreia să poată fi învinse obstacolele dificile pe care forţele de represiune ale regimului comunist-ceauşist le-au mobilizat şi urmau să le mai mobilizeze pentru a anihila mişcarea protestatară din Timişoara care, din data de 20.12.1989, s-a transformat, din revoltă, în Revoluţie.

În acelaşi scop au fost trimişi delegaţi în toate gările oraşului, precum şi la autogară, pentru a transmite un mesaj similar, prin intermediul călătorilor, întregii ţări, şi tot în acelaşi scop s-a făcut apel public la radioamatori, precum şi la întreaga populaţie a oraşului Timişoara să transmită radiofonic sau telefonic, în ţară, precum şi în afara ţării, mesaje corespunzătoare, referitoare la ceea ce se întâmpla la Timişoara, cerându-se astfel, în mod public, sprijinul întregului oraş, al întregii ţări, precum şi al comunităţii internaţionale, în vederea extinderii corespunzătoare a revoluţiei, astfel încât aceasta să-şi poată îndeplini obiectivele fundamentale asumate şi, în primul rând, eliminarea de la Puterea supremă în Stat a clanului Ceauşescu şi a aserviţilor săi.

În contextul în care, ca urmare a apelului menţionat, comunicaţiile telefonice individuale ale populaţiei oraşului Timişoara au fost blocate, conducerea FDR a trimis reprezentanţi la centrala telefonică a CFR Timişoara, independentă de reţeaua telefonică urbană, cu solicitarea de a sprijini transmiterea de informaţii la celelalte staţii CFR din ţară, pentru a comunica faptul că la Timişoara s-a declanşat o revoluţie care, dacă nu va fi corespunzător sprijinită şi de către alte oraşe ale ţării, va fi înăbuşită de către forţele de represiune comunist-ceauşiste, irosindu-se astfel o mare ocazie de a elimina, de la Puterea supremă în Stat, pe fostul dictator: Nicolae Ceauşescu, precum şi întregul clan care-l susţinea.

Colaborarea cu centrala telefonică a CFR Timişoara a avut un rol deosebit, suplinind, pe cât s-a putut, nefuncţionarea reţelelor telefonice publice, în zilele de 20 şi 21.12.1989, în ceea ce priveşte convorbirile interurbane şi, mai ales, cele internaţionale.

Trebuie menţionat, de asemenea, că au fost trimişi reprezentanţi şi la Consulatul Jugoslav din Timişoara, unde s-a explicat ce se întâmplă la Timişoara, solicitându-se sprijinul Consulatului pentru informarea opiniei publice internaţionale referitor la evenimentele din Timişoara, precum şi la declanşarea revoluţiei de către FDR.

Datorită acestor acţiuni, încă în seara zilei de 20.12.1989, postul de radio Europa Liberă (foarte ascultat la acea vreme, în România, precum şi de către comunităţile româneşti din afara României) s-a remarcat transmiţând ştirea că la Timişoara s-a constituit un partid de opoziţie, intitulat: Frontul Democratic Român, condus de un cadru didactic universitar, pe nume: Lorin Fortuna.

Noaptea zilei de 20.12.1989 a fost marcată de faptul că populaţia care a sprijinit masiv, în timpul zilei şi chiar al serii, prin prezenţa sa, Fontul Democratic Român, asigurându-i astfel şi o protecţie corespunzătoare, s-a dispersat, în cea mai mare parte, limitându-se la un număr în jur de 250 de oameni, atât în interiorul cât şi în exteriorul clădirii Teatrului Naţional şi al Operei.

Această noapte a constituit o perioadă critică în existenţa FDR, deoarece ar fi permis anihilarea acestei formaţiuni politice, dacă s-ar fi acţionat, în forţă, atunci, deşi FDR dispunea de o gardă, care era înzestrată şi cu câteva arme automate, preluate de la soldaţii care, în timpul zilei încercaseră să se opună demonstranţilor şi fuseseră copleşiţi numeric, cedând armamentul pe care-l aveau, precum şi de la fosta Miliţie Transporturi Feroviare, în schimbul eliberării unor ofiţeri ai acestei instituţii, care încercaseră să se infiltreze în interiorul clădirii Teatrului Naţional, în scop diversionist.

Dacă totuşi FDR n-a fost atacat în noaptea respectivă acest lucru nu s-a întâmplat datorită faptului că forţele de represiune ar fi renunţat la ideea unei asemenea acţiuni, sau chiar ar fi pactizat cu demonstranţii, cum s-a afirmat ulterior, de către reprezentanţi din conducerea Garnizoanei militare Timişoara, precum şi din conducerea centrală a Armatei (invocând şi faptul că unităţi militare scoase în stradă au fost retrase în jurul sediilor instituţiilor militare din Timişoara), ci pentru că scenariul de represiune se schimbase, având în vedere experienţa zilelor anterioare.

Trebuie să se ştie că conducerea forţelor armate angajate în represiune, la Timişoara, a procedat inclusiv la realizarea unui plan de atacare a clădirii Teatrului Naţional, la cererea directă a Ministrului de atunci al Armatei: generalul Vasile Milea, cu care a fost însărcinat generalul Ştefan Guşă, care n-a mai fost pus în aplicare deoarece, la nivelul conducerii superioare a PCR, s-a apreciat că, în contextul în care opinia publică internă şi, mai ales, internaţională fusese deja informată referitor la ce s-a întâmplat la Timişoara şi începuseră să apară protestele internaţionale, era preferabilă o reprimare utilizând forţe care să nu aparţină direct Armatei.

Au fost alese astfel unităţile de gărzi patriotice din judeţele Mehedinţi, Dolj şi Olt, care au fost trimise, cu trenuri speciale,, la Timişoara, echipate cu uniforme specifice şi înarmate cu ciomege, fiind dirijate de către securişti.

Acestora li s-a comunicat că urmau să acţioneze, la Timişoara, împotriva unor forţe de invazie ungureşti şi iugoslave, care vroiau să cucerească Banatul românesc şi cărora li se alăturase şi o parte din populaţia oraşului.

Înarmate cu ciomege special confecţionate, aceste forţe urmau să reprime pe cale civilă şi nu armată, revoluţia declanşată la Timişoara, pentru se a da apoi ocazia să se afirme că populaţia loială regimului comunist-ceauşist a înfrânt revolta unor intruşi, precum şi a unor localnici care urmăreau destabilizarea regimului şi creearea unor condiţii favorabile desprinderii Banatului românesc de teritoriul ţării.

Aflând din timp de sosirea acestor trenuri, prin intermediul angajaţilor centralei telefonice CFR, conducerea FDR a putut lua măsuri corespunzătoare de contracarare a acestei acţiuni.

Datorită acestor măsuri care au constat în trimiterea de detaşamente formate din câteva mii, sau doar sute de demonstranţi în gările oraşului, funcţie de mărimea acestora, trenurile deja sosite au fost demobilizate, iar cele ce urmau să mai vină (în total 12, din informaţii neconfirmate oficial ) au fost oprite pe parcurs şi întoarse înapoi după ce s-a constatat că acest scenariu era sortit să eşueze, având în vedere că cei trimişi să reprime revoluţia cu bâtele (de fapt o primă mineriadă), erau aşteptaţi, la Timişoara, de mulţimi numeroase de demonstranţi.

Deoarece celor deja sosiţi li s-a explicat ce se întâmplă, de fapt, la Timişoara, mulţi dintre aceştia s-au alăturat revoluţiei, dar marea majoritate a dorit să se întoarcă în localităţile de unde veniseră, dorinţă care le-a fost satisfăcută şi, ca urmare a acestui fapt, o parte din cei trimişi să reprime revoluţia, la Timişoara, au devenit, la întoarcere în localităţile de unde plecaseră, promotorii declanşării revoluţiei în aceste localităţi, putând fi evocat cazul oraşului Craiova, în care, conform informaţiilor primite de către conducerea FDR, prin intermediul centralei telefonice CFR Timişoara, cei întorşi de la Timişoara au început să scandeze, la coborârea în gara Craiova, lozinci împotriva regimului comunist-ceauşist.

Celor care au dorit să rămână în Timişoara li s-au asigurat alimente şi locuri de cazare, până în data de 24.12.1989, unii participând chiar şi la lupta împotriva aşa zişilor terorişti, care au acţionat şi la Timişoara.

În perioada 20-22.12.1989, în fosta piaţă a Operei din Timişoara, s-a desfăşurat un miting maraton, cu o întrerupere în noaptea de 20 spre 21.12.1989.

Îngrijorarea care i-a cuprins pe membrii FDR-ului în noaptea respectivă, că vor fi abandonaţi de populaţia oraşului, s-a spulberat însă în dimineaţa zilei următoare când în piaţa respectivă s-au adunat peste 100.000 de oameni, care au dat astfel curs apelului la mobilizare, lansat de FDR, fapt ce a constituit un semnal clar pentru autorităţi că revoluţia nu mai putea fi reprimată decât cu preţul a mii de morţi şi răniţi, sau chiar cu cel al declanşării unui război civil, având în vedere că deja mai multe mari oraşe se ridicaseră în sprijinul Timişoarei, precum şi multe localităţi din judeţul Timiş. „Azi în Timişoara – mâine în toată ţara!” a fost lozinca cel mai frecvent scandată în această perioadă, la care s-au adăugat şi alte lozinci precum: „Jos Ceauşescu!”; „Libertate!”; „Libertate te iubim, ori învingem, ori murim!”; „Jos dictatura!”; „Să fie judecat, aicea în Banat!”; „ Ceauşescu judecat pentru morţii din Banat!; "Frontul Democratic Român"; „FDR"; „Fără violenţă!”; „Armata e cu noi!” (deşi doar la nivelul unor unităţi inferioare, care au fraternizat cu demonstranţii, după ce au fost încercuite) „Există Dumnezeu!”; „Păcat, păcat, de sângele vărsat!”; „Vrem alegeri libere!”; „Basarabia e a noastră!”; „Bucovina e a noastră!”; „Basarabia! numai Basarabia!"; „România!" şi altele.

De asemenea trebuie menţionat că orice acţiune de sprijin a activităţilor FDR, precum şi anunţarea fiecărei localităţi care s-a ridicat în sprijinul Timişoarei, sau a trimis ajutoare (în special alimente), era marcată, după anunţarea evenimentului, cu urale şi lozinca: „Cinste lor!”

O lozincă doesebită, care se cuvine menţionată în mod special, este lozinca: „Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!”, transmisă ca un îndemn adresat tuturor, începând cu grupurile de membri ai gărzilor patriotice, sosite pentru a reprima revoluţia cu ciomege şi care, la început, au manifestat o teamă justificabilă, în momentul respectiv, cu privire la ce ar fi putut păţi dacă se întorceau la casele lor fără a-şi fi îndeplinit misiunea pentru care au fost trimişi, precum şi ştiindu-se că mulţi au fraternizat cu demonstranţii.

După victoria revoluţiei, din partea unor cercuri din conducerea Armatei, s-a încercat să se acrediteze ideea că, încă din data de 20.12.1989, la Timişoara, Armata ar fi fraternizat cu demonstranţii, ceea ce nu este adevărat şi trebuie corectat corespunzător.

Au avut loc într-adevăr o serie de fraternizări ale unor grupări mici de militari şi chiar a unui tanc, în condiţiile în care au fost practic înconjurate de către demonstranţi şi li s-a cerut sau să se solidarizeze cu revoluţia, sau să predea armamentul şi să se retragă, ocazie cu care au fost achiziţionate şi câteva puşti automate, cu care au fost dotate apoi grupurile care asigurau paza clădirii Teatrului Naţional.

În data de 21.12.1989 dimineaţa o echipă de intervenţie a fost trimisă la Arad [8], de unde sosiseră informaţii că populaţia se aduna în centrul oraşului, existând o atmosferă favorabilă declanşării revoluţiei, care a şi fost declanşată de către echipa trimisă de către conducerea FDR, în ciuda unor condiţii de izolare militară la care era supus atât oraşul Timişoara, cât şi oraşul Arad, precum şi a unor riscuri ce i-ar fi putut costa viaţa pe membrii echipei respective, care au învăţat, pe de rost, Proclamaţia FDR, pentru a o putea transmite arădenilor.

O serie de încercări de a realiza un dialog cu o delegaţie guvernamentală, sosită de la Bucureşti, în frunte cu Primul Ministru Constantin Dăscălescu, în după amiaza zilei de 20.12.1989, precum şi cu o parte din conducerea PCR – Timişoara, sau Timiş, s-au dovedit a fi infructuoase, deoarece respectivii reprezentanţi ai PCR nu erau nici pregătiţi pentru o asemenea misiune şi nici dispuşi să-şi asume riscurile corespunzătoare în condiţiile în care fostul dictator Nicolae Ceauşescu ceruse ca revoluţia să fie reprimată, inclusiv prin intervenţia Armatei.

Având în vedere faptul că conducerea FDR fusese avertizată că se pregătesc atentate împotriva unor conducători ai FDR, precum şi arestarea familiiolor acestora, plănuindu-se inclusiv anihilarea FDR-ului, printr-un atac armat, în clădirea Teatrului Naţional a fost instalat un regim disciplinar destul de sever, în care cei prezenţi acolo erau periodic legitimaţi şi perchiziţionaţi, cu care ocazie au fost depistaţi şi câţiva intruşi, care erau înarmaţi şi cărora li s-au confiscat armele, fiind arestaţi.

În acest context, conducerea FDR a dat public dispoziţii ca, în cazul în care cineva încerca un atentat înm clădirea Teatrului Naţional, împotriva vreunui membru din conducerea FDR, sau împotriva unor membri ai FDR, cu scop evident subversiv, să fie omorât pe loc, fără judecată situaţie prin care se explică şi se justifică atmosfera încordată existentă acolo (reclamată ulterior şi reproşată conducerii FDR de către unii nemulţumiţi), dar şi faptul că nici un atentat nu s-a produs în toată perioada 20-23.12.1989, deşi câteva tentative au existat, dar au fost anihilate prin măsuri preventive, cei în cauză fiind descoperiţi în timpul controalelor ce se efectuau inopinat periodice şi arestaţi.

În aceeaşi perioadă FDR s-a confruntat şi cu o serie de probleme specifice privind asigurarea condiţiilor necesare pentru ca demonstraţia maraton să poată continua (alimentaţie, asistenţă medicală, etc.)

Sunt multe cele care ar merita să fie consemnate, în acest context, dar nu pot fi cuprinse toate în prezentul articol.

Mai trebuie menţionat însă, ca un aspect negativ şi deosebit de regretabil, ce nu a putut fi evitat, în totalitate, dezinformarea prin transmiterea publică a unor zvonuri alarmiste şi, mai ales, referitoare la prin numărul morţilor şi răniţilor, cerut insistent de către manifestanţi, în condiţiile în care spitalele, în care erau internaţi răniţii şi unde au fost transportaţi morţii, erau păzite de forţele de represiune.

Cifra de 1.000 – 2.000 morţi şi răniţi, pe care conducerea FDR a aflat-o şi a hotărât s-o menţioneze, ca variantă posibilă, s-a dovedit a fi ulterior nereală (pierderile din rândul demonstranţilor fiind cu mult mai mici).

Confuzia a provenit şi din faptul că datorită modului conspirativ în care reprezentanmţii FDR încercau să obţină aceste informaţii, morţii şi răniţii erau luaţi în calcul de mai multe ori, fiind menţionaţi atât la spitalele la care fuseseră internaţi iniţial, fiind transportaţi acolo de către prieteni sau rude, precum şi la Spitalul Judeţean unde, datorită dispoziţiilor autorităţilor de atunci, au fost, în final, transportaţi morţii şi mulţi dintre răniţi. În acelaşi context mai trebuie menţionat că la spitale se primise ordin ca să se distrugă registrele de internări, prin ruperea foilor, ca să nu se poată ştii câţi şi mai ales cine a fost omorât, sau rănit prin împuşcare.

Acţiunea de filtrare a informaţiilor ce se transmiteau public, prin intermediul staţiei de amplificare nu a putut fi realizată corect, datorită faptului că mulţi dintre cei care doreau să se adreseze demonstranţilor, de la microfon, şi primeau aprobarea în acest sens, profitau de această ocazie pentru a difuza şi alte informaţii sau opinii, decât cele convenite iniţial, pentru care primiseră aprobarea de a le difuza, din partea conducerii FDR.

O acţiune deosebită, care s-a finalizat totuşi ca o colaborare cu autorităţile PCR de atunci, a constituit-o eliberarea, în seara zilei de 20.12.1989, a marii majorităţi a celor arestaţi în perioada 16-20.12.1989, acuzaţi, sau doar bănuiţi de a fi participat la revoltă, deşi cea mai mare parte fuseseră arestaţi doar pentru că au fost găsiţi pe străzi, fiind bănuiţi că ar fi participat la revoltă, deşi n-au făcut-o.

Au rămas în arest, doar, cei care au fost acuzaţi că au spart, sau au furat din magazinele cărora li se spărseseră vitrinele, în perioada 16-20.12.1989.

Este important de menţionat, în acest context, faptul că datorită strategiei nonviolente de protest, bazată doar pe declanşarea grevei generale, adoptată de către conducerea FDR, în toată perioada 20-22.12.1989, până la izbucnirea acţiunii diversioniste a aşa zişilor „terorişi”, în Timişoara nu s-au mai înregistrat victime ca urmare a participării la revoltă, care s-a transformat în revoluţie.

Fiind informată că în capitală se pregătea o schimbare, la nivel de vârf, în cadrul PCR, a fostului dictator, cu fiul acestuia: Nicu Ceauşescu, conducerea FDR a hotărât să transmită un mesaj public corespunzător, prin care cei ce plănuiau o asemenea manevră să înţeleagă că ea nu va fi acceptată de către conducerea FDR, care solicita ferm eliminarea de la Putere a întregului clan Ceauşescu, precum şi a aserviţilor acestuia.

Pe de altă parte, primindu-se informaţii conform cărora constatând transmiterea acestui mesaj avusese efectul scontat, la nivelul conducerii PCR avandu-se în vedere o soluţie de înlocuire a fostului dictator cu o altă persoană, care să nu fie din familia Ceauşescu, conducerea FDR a considerat necesar şi util a face presiuni publice în continuare, pentru ca la conducerea PCR să ajungă o persoană deschisă dialogului şi mai ales aptă să înţeleagă şi să accepte că şi în România trebuiau să aibă loc reforme care, după modelul altor ţări comuniste, care deja le iniţiaseră, să conducă la înlăturarea sistemului dictatorial de guvernare şi introducerea democraţiei, precum şi la realizarea urgentă a unor reforme, absolut necesare, pentru a da posibilitatea ca şi România să intre în rândul Statelor civilizate (aşa cum se solicita şi prin Proclamaţia FDR).

În acest context, s-a hotărât să se declare public că FDR nu are încredere în acei membri ai PCR care au manifestat obedienţă faţă de clanul Ceauşescu, solicitându-se ca la dialogul cu FDR, PCR să desemneze reprezentanţi în care se putea avea încredere, dintre cei care care avuseseră curajul să se opună, într-o formă, sau alta, mai mult, sau mai puţin, fostului dictator. Asfel s-a ajuns să fie menţionate şi scandate public numele lui Corneliu Mănescu şi a lui Ion Iliescu (ultimul lăsând multor timişoreni o bună impresie atunci când a activat în cadrul conducerii PCR – Timiş şi s-a ocupat de sectorul cultural, la nivel judeţean), ca reprezentanţi ai PCR agreaţi ca interlocutori şi negociatori de către conducerea FDR, pentru eventuale discuţii preliminare şi viitoare tratative.

Acest fapt a avut efectul scontat, în sensul că, după fuga fostului dictator, inclusiv prin intervenţia hotărâtă a demonstranţilor din capitală, în data de 22.12.1989, nu au fost acceptaţi să preia conducerea ţării personaje precum: Constantin Dăscălescu, sau Ilie Verdeţ, ci a fost preferat Ion Iliescu.

Ulterior însă, la începutul anului 1990, oameni de rea credinţă, inclusiv din Timişoara, dorind să discrediteze, sau să minimalizeze, cu orice preţ, rolul FDR în revoluţie (în contextul în care se înfiinţaseră şi alte partide politice, şi-şi căutau inclusiv o legitimitate revoluţionară prin a afirma că, de fapt, mai ales datorită lor avea loc o revoluţie adevărată în România, după cea din decembrie 1989, care potrivit lor nu a fost o revoluţie autentică) s-au pretat la a acuza conducerea FDR că ar fi reprezentat, de fapt, un complot pro - PCR – aripa Ion Iliescu, sau chiar un complot KGB – ist.

Nu merită să comentăm asemenea acuzaţii, deoarece, între timp,, respectivele partide, sau doar organizaţii socio-politice (exemplu: Societatea Timişoara ) şi-au demonstrat caracterul clientelar, demonstrând că reprezintă de fapt grupări de interese care s-au coalizat destul de rapid, după revoluţie, încercând să profite, pe cât se pute, în tentativa de a-şi asigura prezenţa la guvernarea centrală, sau doar locală, în România, chiar şi cu preţul discreditării FDR, a conducătorilor săi şi, mai ales, a preşedintelui FDR: Lorin Ioan Fortuna, care devenise, pentru acestea, cât şi pentru gruparea deinterese ce acaparaset Puterea supremă în Stat, în capitală, un personaj extrem de incomod, nefiind nici coruptibil, nici şantajabil şi nici manipulabil în alte moduri.

În data de 22.12.1989 dimineaţa mai trebuie menţionată, ca deosebit de importantă: tipărirea şi difuzarea sub formă de manifest, a Proclamaţiei FDR, acţiune împiedicată cu o zi înainte, la Intreprinderea Poligrafică Timişoara, de către o unitate armată specială (unitate de paraşutişti sosită de la Caracal), care s-au evidenţiat prin zelul cu care dorea să înceapă represiunea, excelând chiar conducătorlu acestei unităţi (care a cerut chiar personal permisiunea de a deschide focul, dar a fost refuzat de conducerea ierarhic superioară), semn că conducerea armatei, din Timişoara, era încă departe de a fi trecut de partea revoluţiei, cum s-a afirmat ulterior) [9].

Având în vedere că între timp de la Bucureşti se anunţase fuga fostului dictator Nicolae Ceauşescu, pe manifestele proclamaţiei FDR care se mai tipăreau la acea oră, a fost aplicată meţiunea: a căzut tirania!; Poporul Român a învins!

Tot în 22.12.1989, dimineaţa, a fost redactat, multiplicat şi difuzat un alt document important al FDR, intitulat: Rezoluţia finală a Adunării Populare din Timişoara referitoare la instituirea adevăratei democraţii şi libertăţi în România [10].

Mai trebuie menţionat că încă din data de 20.12.1989, conducerea FDR a încercat să tipărească şi un ziar propriu, tot la Intreprinderea Poligrefică Timişoara, trimiţând acolo, în acest scop, o delegaţie care a purtat discuţii cu conducerea întreprinderii, care însă şi-a declinat competenţa şi răspunderea, menţionând că, în conformitate cu dispoziţiile speciale pe care le primise, a căror respectare era urmărită de o grupă de militari, prezenţi în intreprindere, nu avea dreptul să aprobe personal o asemenea solicitare [9].

FDR a reuşit până la urmă să tipărească o publicaţie proprie denumită: victoria, care a fost şi prima publicaţie liberă aprută la Timişoara, la câteva zile după preluarea conducerii judeţului Timiş de către o coaliţie formată din FDR, conducerea Garnizoanei Militare Timişoara, precum şi o serie de reprezentanţi ai unor importante instituţii şi intreprinderi din oraş şi judeţ, în data de 26.12.1989, publicaţie care a fost preluată ulterior de Asociaţia VICTORIA a Luptătorilor în Revoluţie din Timişoara, încheindu-şi însă existenţa în cursul anului 1990, după apariţia doar a câtorva numere [11].

Nu ne propunem să dezvoltăm, în cadrul acestui articol, nici ce s-a întâmplat cu FDR după prăbuşirea fostului regim comunist-ceauşist, când FDR a preluat conducerea la nivelul judeţului Timiş, precum şi la nivelul oraşului Timişoara (dar nu în exclusivitate, ci în colaborare cu reprezentanţi ai Garnizoanei militare din Timişoara şi ai fostei administraţii, dând astfel dovadă de maturitatea necesară înţelegerii că nu se putea realiza, în exclusivitate, administrarea judeţului Timiş şi nici reformele ce se impuneau a fi declanşate.

În acest context, deşi şi-a exprimat insatisfacţia şi chiar dezacordul că, la Bucureşti, s-a constituit o altă formaţiune politică: Frontul Salvării Naţionale (FSN), cu care, deşi a dorit, conducerea FDR nu a putut lua contact, deosrece o delegaţie a FDR, condusă de preşedintele Lorin Ioan Fortuna, care a încercat să se deplaseze la Bucureşti, în după amiaza zilei de 22.12.1989, a fost împiedicată, (cursa TAROM cu care se deplasa delegaţia fiind blocată la Arad, unde a făcut escală, în drum spre Bucureşti de declanşarea aşa numitului atac al teroriştilor).

Căzând în cursa manipulării mediatice efectuată de către fosta conducere a armatei din acea vreme, precum şi de către grupul care a infiinţat, în capitală, FSN, ca de altfel întreaga ţară, conducerea FDR a considerat necesară integrarea FDR în cadrul FSN, până la alegerile generale ce urmau a fi organizate ulterior, având în vedere că nu putea influenţa prea mult ceea ce se petrecea în capitală, şi considera că este nevoie de o conducere unitară a revoluţiei, pentru ca aceasta să se încheie victorios, într-un timp cât mai scurt şi cu un număr de victorie cât mai redus.

În acest sens a fost trimisă la Bucureşti o delegaţie a FDR, cu un mesaj prin care se anunţa hotărârea conducerii FDR de a integra FDR în FSN, până la victoria finală a revoluţiei, precum şi integrarea Biroului Permanent al Consiliului FDR format din Lorin Ioan Fortuna - preşedinte, Claudiu Iordache - vicepreşedinte, Mihaela Munteanu – secretară, precum şi Ştefan Ivan şi Petrişor Morar – membri în cadrul Consiliului Central al FSN, mesaj ce a fost înmânat personal lui Ion Iliescu, în data de 24.12.1989, fapt recunoscut public, de cătrea cesta, cu prilejul aniversării a 14 ani de la Revoluţia Socială Română, din decembrie 1989, la Timişoara, în data de 20.12. 2003.

Faptul că această propunere practic nici n-a fost luată în seamă de aroganţa, sau interesul celor care practic au confiscat revoluţia făcută de alţii şi, după cum s-a demonstrat ulterior, au şi deturnat-o în cu totul altă direcţie, decât ar fi trebuit să evolueze, considerăm că reprezintă o responsabilitate deosebit de gravă, pentru care cei vinovaţi vor trebui să răspundă corespunzător mai devreme sau mai târziu, atât în justiţie, cât şi în ochii opiniei publice, precum şi în conştiinţa scrisă a Poporului Român, adică în istorie.

Rostul principal al acestui articol este tocmai de a acţiona în acest sens, pentru a provoca urgentarea deşteptării Românilor, în consens cu îndemnul imnului naţional, şi a-i ajuta să conştientizeze cine i-au fost sprijinitorii adevăraţi în decembrie 1989 şi cine au fost cei care l-au manipulat şi l-au adus în starea de degringoladă şi dezamăgire în care se află în prezent.

Pe de altă parte, acest articol are şi rolul de a evidenţia rolul extraordinar pe care l-a avut FDR, (comparativ cu FSN) în organizarea, declanşarea şi conducerea revoluţiei, de la Timişoara, atât cât s-a putut, până la căderea regimului comunist-ceauşist, în data de 22.12.1989, în jurul orei 13, fiind singura formaţiune politică, înfiinţată în condiţii de ilegalitate, care şi-a asumat acest rol, precum şi riscurile corespunzătoare, FSN fiind înfiinţat abia în seara zilei de 22.12.1989, la nivel de grup de iniţiativă şi abia în zilele următoare la nivel de Consiliu Central al FSN, fără a include însă nici un reprezentant al FDR, dovedind astfel că s-a constituit doar pentru a acapara Puterea supremă în Stat, nefiind legitimat, în acest sens, de o participare corespunzătoare la revoluţie, ca formaţiune politică, iar episodul luptei împotriva teroriştilor nu poate fi considerată revoluţie, ci mai degrabă contrarevoluţie, ce trebuie investigată şi judecată ca atare, atunci când un asemenea demers va fi posibil, în sensul că cei care au interesul de a bloca o asemenea investigare şi judecare, vor fi eliminaţi din sfera de influenţă a Puterii spreme în Stat.

Indiferent de faptul că i s-a refuzat asocierea la preluarea Puterii supreme în Stat, cum ar fi meritat, Frontul Democratic Român (autodesfiinţat de către conducătorii săi, după ce şi-a încheiat misiunea sa fundamentală, tocmai pentru a nu cădea pradă rechinilor politici şi a suferi o transformare camaleonică de genul celei la care a fost supus FSN), va beneficia însă, în timp, de prestigiul şi recunoaşterea publică pe care le merită, inclusiv la nivel oficial, dar care până în prezent, se lasă încă aşteptate, demonstrînd prin modul în care s-a constituit şi acţionat ce poate şi trebuie să se facă în condiţii de criză socială deosebită, în care anumiţi oameni nu doar potriviţi, ci şi doesebiţi, s-au întâlnit în locul potrivit şi la momentul potrivit, pentru a se asocia şi a-şi uni eforturile în scopul de a oferi un alt viitor României, blocată, în evoluţia sa, de un regim comunist-dictatorial anacronic şi anihilant al aspiraţiilor Poporului Român de a trăi liber şi demn.